"Autocefalia Ucrainei" și "Dezbinarea Bisericii " sunt cele mai populare întrebări de căutare din rețelele sociale, din ultimele luni. Deciziile istorice ale Patriarhiei de la Constantinopol în privința Ucrainei au lansat o revizuire a "statutului quo" instaurat de secole, în lumea ortodoxă. Acum el a devenit obiectul de redistribuire, ceea ce va afecta pozițiile Bisericii Ortodoxe Ruse. Aceasta promite la rîndul său să aducă consecințe serioase în geopolitica regională, iar conflictul însuși încetează să mai fie exclusiv religios.
Redistribuirea Bisericii
Patriarhia Moscovei poseda o autoritate indiscutabilă între bisericile locale, numeroșii enauriași și parohii. Acest lucru i-a permis să concureze fără efort cu Constantinopolul. Acesta din urmă, deși printre bisericile ortodoxe, a avut statutul de "primul dintre egali", de mult timp se afla cu BOR (Biserica Ortodoxă Rusă) în diferite "categorii de greutate". Acum, situația se schimbă rapid și considerabil.
Patriarhia Ecumenică a văzut la timp cum se schimbă echilibrul forțelor din lume și căută să se răzbune folosind niște mișcări subtile și bine concepute. Scopul Constantinopolului este de a submina puterea BOR, de a lua teritoriile cheie de la acesta și, în cele din urmă, de a distruge unitatea bisericii. Potrivit «arhitecților» acestui proces, prăbușirea Patriarhatului de la Moscova nu se va limita la o paradă pașnică a "autocefaliei suverane". Dimpotrivă, el va provoca o nouă rundă de evenimente dramatice atît sociale cît și politice pe teritoriul post-sovietic.
Autocefalia bisericii ucrainene este un proiect pilot, un declanșator și un precedent important pentru cea mai recentă istorie a lumii ortodoxe. Pierderea Ucrainei este o lovitură zdrobitoare a puterii și ambițiilor Bisericii Ortodoxe Ruse. În același timp, Patriarhia Moscovei are destule puncte dureroase, pe care adversarii Moscovei vor încerca să le "atingă" în curând. Rusia și-a arătat vulnerabilitatea și, în fața noilor provocări, alegînd cea mai simplă tactică de auto-izolare, rupînd relațiile cu Constantinopolul, care accelerează decolonizarea spirituală a fostelor sale teritorii "imperiale". Ucraina pentru Moscova este probabil o cauză pierdută, iar acum lupta patriarhilor amenință să intre în viața bisericii celui mai apropiat vecin-Moldova.
Și cum rămâne cu Moldova?
Patriarhiile ortodoxe ruse și românești au o dispută îndelungată asupra identității canonice a teritoriului Moldovei. Timp de mai bine de douăzeci de ani, conflictul de jurisdicții mergea lent și rămînea sub control, dar în tot acest timp, în Moldova s-a consolidat metropolia basarabiană a Bisericii Ortodoxe Române (BORom). După Ucraina, o nouă rundă de expansiune a BORom pare inevitabilă, iar apelul său la Fanar cu o cerere de restabilire a drepturilor legale pe teritoriul Moldovei, pare să fie o chestiune de timp.
În ciuda reacției oarecum confuze față de autocefalia ucraineană, pînă de curând, se părea că la Moscova au simțit cel puțin dinamica situației. Patriarhul Kirill a făcut un tur al ținuturilor vulnerabile ale teritoriilor sale canonice și a vizitat Belarusia, iar săptămâna aceasta se planifica vizitarea Moldovei. Nu este clar cum aceste vizite pot să întărescă poziția Bisericii Ortodoxe Ruse, dar călătoria patriarhului în Moldova nu a reușit în genere. Dacă Patriarhia Moscovei este într-adevăr dezorientată de evenimentele actuale, după cum spun unii experți, problema nu se va limita la un conflict religios, iar Moldova va părăsi sînul Patriarhiei Moscovei după Ucraina mai rapid decât se așteptă cineva.
Restructurarea domeniului religios al Republicii Moldova și relocarea acestuia la structurile Bisericii Ortodoxe Române va afecta în mod semnificativ procesele sociale și politice din țară - chiar și cele care nu au fost niciodată asociate cu o problemă religioasă.
De exemplu, conflictul transnistrean.
Dezbinarea de-a lungul Nistrului
Metropolia Basarabiei a Bisericii Ortodoxe Române, din motive canonice, pretinde la întregul teritoriu al Moldovei, inclusiv Transnistria nerecunoscută. Pe malul stâng al Nistrului atitudinea față de România este, în cel mai bun caz, prudentă. Fobiile anti-române ale locuitorilor din regiune au un caracter îndelungat și revin perioadei celui de-al doilea război mondial, cînd teritoriul Transnistriei era ocupat de România ca parte a "guvernării Transnistrene". Transnistrienii evaluează ambiguu rolul Bucureștiului în conflictul armat din 1992 și pretind că mercenarii din România și armele de tip românesc au fost văzute în ciocnirile de atunci.
Printre altele, autoritățile republicii nerecunoscute se poziționează invariabil ca o "parte integrantă a lumii rusești". Episcopia Tiraspol-Dubăsari, care unește structurile canonice ale Mitropoliei Moldovei a Bisericii Ortodoxe Ruse pe teritoriul "RMN", este o "vitrină" a afinității spirituale cu Rusia și, în acest sens, își demonstrează loialitatea completă.
Este ușor de ghicit că încercările de a înlătura BOR din Moldova, vor întîmpina rezistența Transnistriei rebele. Pentru autoritățile autoproclamatei republici, protectoratul românesc asupra structurilor religioase locale este un scenariu fundamental inacceptabil din motive ideologice și politice. În plus, BOR va dori cu siguranță să folosească Transnistria ca un scut împotriva expansiunii religioase românești din Republica Moldova, iar aceasta pe termen lung amenință cu o schismă ortodoxă intra-moldovenească și cu o ruptură a relațiilor dintre eparhia Tiraspol-Dubăsari și Mitropolia Moldovei.
Absența unei componente religioase și etnice este ceea ce a distins întotdeauna conflictul transnistrean de alte focare de tensiune în spațiul post-sovietic. De aceea, politicienii și diplomații de mulți ani cred că problema transnistreană se poate soluționa ușor. Recent, negocierile dintre Moldova și Transnistria au demonstrat chiar și un bun ritm, iar părțile au reușit să se pună de acord asupra mai multor probleme de lungă durată. Experții au vorbit despre o posibilă "istorie de succes" și chiar despre un posibil compromis între Bruxelles și Moscova pe baza dosarului transnistrean. Apariția unei divizări pe criterii religioase va aduce confruntarea dintre Chișinău și Tiraspol la un nivel fundamental nou, ideologic și poate confunda actorii internaționali și poate complica considerabil conflictul însuși.
Dacă conflictul transnistrean va devini religios, dezvoltarea modelului său final de soluționare va fi amînat pe zeci de ani. În acest caz, este cu atît mai puțin clar modul în care se va schimba situația geopolitică în Marea Neagră în următorii ani și ce vor interprinde Moscova, Bruxellul și Washingtonul în această direcție. 
